Cu ocazia invitării la teatru a 165 de tineri, din Arhiepiscopia Buzăului și Vrancei, în cadrul unor proiecte de mobilitate pentru tineret, săptămâna trecută, unul dintre ei a observat fin superproducția Teatrului Național din București și, drept recunoștință, ne-a împărtășit impresiile sale, într-o cronică excelentă:
A fost odată ca niciodată un regat şi în
acel regat a început povestea...
Înşir'te mărgărite, o adaptare în
contemporaneitate a unui basm modern jucat pe scena Teatrului Naţional din
Bucureşti, a adus în faţa contemplatorilor mesaje puternic legate de istoria și taina profundă a neamului românesc. Distribuţia a fost formată prin dublarea numărului
ce reprezintă unirea dumnezeiescului cu lumescul, adică 77 (alăturarea cifrei 7
lângă un alt 7), unire ce va fi înfăţişată în piesă în mod constant, elementul
divin făcând parte din elementul uman (reprezentarea chipului lui Dumnezeu în om).
Previzibil ar fi să încep cu prima scenă,
însă nu am să fac lucrul acesta, nu pentru că ar fi neimportantă, ci pentru că
vreau să ies din predictibil şi pentru că scena cheie a întregului spectacol se petrece spre finalul reprezentării. Icoana lui Hristos este
scrijelită!... Zenitul piesei acesta este, reprezentarea Logosului în chipul Său
uman este stricată de profunzimea răului prezent în vrăjitoare. Răul nu alterează adevărul, ci
doar încearcă, tentativă ce se va solda cu o înecare a răului în baia de credinţă
mărturisită de către Buzdugan. Scena este toată cuprinsă de acel moment, oamenii nu ridică osanele lui Hristos, ci urmăresc înmărmuriţi sacrilegiul provocat,
un sacrilegiu iconoclast ce induce spectatorului starea de asediu la care sunt supuşi „iconodulii”. În spatele scenei, icoana proiectată se schimbă, însă, şi în
inimile auditorului, şi în ale actorilor, măreţia Omului este aceeaşi. Ridicarea
crucii de lemn şi însemnarea cu aceasta pe al său trup de către Buzdugan duce
fapta către biruinţa finală hristică asupra răului, acesta din urmă
pierzându-şi influenţa asupra omului, atât timp cât creatura îşi urmează
creatorul. Rolul lui Buzdugan este jucat de Silviu Biriş, rol în care am identificat românul neaoş luptător pentru valorile şi credinţa sa, aceasta din
urmă fiind puterea pe care o avea pentru a birui în luptă.
Întreaga piesă are strecurate elemente de factură religioasă, mărturisirea credinţei fiind asumată în întregul basm, Dan Puric presărând nădejdea cea de preţ a românului în el, credinţa strămoşească. Acelaşi „faber religiosus” reuşeşte să adauge şi în postura de regizor suspansul, relaxarea şi desfătarea pe întreaga reprezentaţie, un cumul de trăire din care privitorul pregustă şi gustă timp de... dar nu mai este timp, ci doar trăire. Povestea este „îmbrăcată” de creatoarea Doina Levintza, într-o inspirație cosmică și unică, iar totul pare a se așeza ca purpura pe umeri din epoci diferite.
Poate ne întrebăm - natural - de ce atât de multe elemente religioase, însă răspunsul este legat de noi. Ce şi cine suntem noi? Răspunsul îl avem în istorie, pe baza căreia a fost construită întreaga reprezentare, o istorie adevărată, nesupusă unei vanităţi protocroniste. Astfel, noi suntem urmaşi ai împăratului şi împărătesei - rol în care doamna Amalia Ciolan împărtăşeşte întregului auditoriu nobleţea porfirogenetă a curţii domneşti - ce apar în prima scenă, ei sunt străbunii noştri, oameni ce respectau obiceiul pentru ca cele trei fete să fie peţite, libertatea lor de alegere nefiind ştirbită. Două dintre fete aleg, dar ştiti din ce popoare fac parte cei alesi? Să vă ajut: la curtea domnească vin peţitori de la nord, cazacii, vin de la sud, mult profitorii noştri, ,,suzerani” turci, de la vest vin peţitori din patria lui Carol Quintul, iar cei mai actualizaţi vremurilor recente sunt peţitorii americani, aşa de mult aşteptati de noi şi chiar de împărat (acesta declară că se aştepta să vină încă din 45”, trimitere la speranţa colectivă a obidiţilor ce exista în primele decenii de proaspăt instaurat comunism în România condamnată de cei trei „mari”). Toate aceste momente, în care baletul întinde evantaiul de coregrafii, anunţă unicitatea de unici - toţi, de fapt, sunt unul, şi acela este omul...
Fetele vor alege doi din peţitorii veniţi
la curte, însă pe niciunul care a venit cu alai mare - de ce? Pentru că nu erau
din neamul lor, nu erau români. În schimb, îi vor alege pe... staţi!, v-am spus o
scenă de la final, v-am povestit cum debuteză piesa, dar sunt încredințat că mai
bine urmăriţi piesa şi vă veţi convinge. Este o poveste despre iubire, neam,
credinţă cu... step. Şi da, partea aceasta cu stepul este una de factură
memorabilă, nu o vei uita vreodată, căci Dan Puric, zmeul cel înfiorătror în
basm, va conduce baletul cu măiestria celui care posedă o artă. Sunteţi
aşteptaţi la... pacea luptei dintre eu şi un alt eu.
Cătălin Petrea
Doctorand, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” București
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu